eurovisionul fotbalistic

Discutam mai dăunăzi cu un prieten despre campionatul european de fotbal. La un moment dat, el face următoarea observație: “Toate echipele din est au pierdut partidele cu formațiile din Vest la o diferență de unul sau două goluri. Vezi cazul România-Franța (1-2) sau Germania-Ucraina (2-0) Asta înseamnă că fie a crescut valoarea naționalelor din est sau că au regresat echipele din vest.”

Urmărind aproape toate meciurile de pînă acum, am observat și eu că echipele cu tradiții și cu super staruri fotbalistice nu prea pun osul la treabă, în comparație cu echipele mai mici care se zbat între viață și moarte ca să scoată un rezultat cît mai bun. După spectacolul din Champions League, cel de la Eurovisionul fotbalistic încă se mai lasă așteptat. Nu întîmplător fac această paralelă între Campionatul European de fotbal și Eurovision. Și la Euro ca și la Eurovision, țările mici din est luptă eroic ca să obțină un loc cît mai bun în clasament pe cînd țările mari sunt mai relaxate.

De ce prestația starurilor fotbalistice nu se ridică la nivelul așteptărilor? În primul rînd cred că este vorba de argumentul financiar: meciurile din Champions League sunt mult mai spectaculoase și starurile pun osul la treabă pentru că echipele de club de genul Barcelona sau Real au bugete și politici de remunerare mult mai atractive decît onorariile de la Euro. În plus, dacă se accidentează în orgolioasa bătălie a națiunolor cine le mai dă salariul la echipa de club? În același timp, jucătorii din echipe cu mai puține vedete aleargă mult mai mult și se străduie să joace cît mai bine ca să prindă un transfer mai bunicel.

Pe lîngă argumentul financiar mai există și cel identitar. Națiunile vechi noi din Europa de Est nu prea au multe domenii în care să exceleze. Atunci Campionatul European de fotbal și Eurovisionul sunt printre puținele posibilități de a-și confirma sieși dar și celor din afară că sunt demni să fie urmașii lui Ștefan și nu se vor lăsa intimidați de arbitrul maghiar dar și de conspirația Philip Morris care atrage fotbaliștii în smoking breaks. În timp ce Ibrahimovic și Ronaldo își etalează coafurile, Alibec fumează nervos în vestiar.

Advertisements
Posted in Uncategorized | Leave a comment

cinemateca

DSC09985

Zilele astea am discutat cu niste prieteni despre faptul ca nu ar strica sa apara o cinemateca si la Chisinau. De ce toate capitalele lumii dar si alte orase mari sau medii sa dispuna de spatii unde lumea sa priveasca filme mai rare si mai nepopulare in cinematografele comerciale, dar la Chisinau sa existe doar cinematograful “Patria” unde sa fie proiectate doar filme comerciale si alea dublate in limba rusa?

Daca tot imi place sa ma uit la filme, care nu se regasesc in oferta cinematografica locala, de ce sa ma limitez doar la vizionarea filmelor pe ecranele mici ale computerelor? Poate ar fi mai bine sa contribui macar si la nivel ideologic la deschiderea unui spatiu cinematografic alternativ care sa valorifice cinematografia nu numai ca adaos la popcorn ci si la nivel de limbaj care sa reprezinte altfel realitatea din jur si din capul fiecaruia dintre noi.

La Chisinau exista un festival de filme documentare si un festival de animatie, dar si numeroase festivaluri organizate de misiunile diplomatice de la Chisinau. In acelasi timp, la Chisinau nu exista un spatiu in care sa se intalneasca toti amatorii de cinema, atat cei care produc filme cat si cei care consuma filme. Sunt spatii unde se proiecteaza filme, si exista o masa critica de consumatori de filme, dar nu exista un spatiu unde sa se intalneasca aceste persoane. Poate totusi ar fi bine sa fie deschisa o cinemateca la Chisinau?

Posted in Uncategorized | Leave a comment

construcția si deconstrucția memoriei la Tiraspol

Am revenit recent de la Tiraspol. Orașul mult mai curat decât Chișinăul. Cel puțin așa l-a văzut și l-a perceput retina mea. Poate am fost influențat de propaganda locală sau poate propaganda Chișinăului este mai neputincioasă. Totuși Tiraspolul are mai multe coșuri de gunoi si stațiile de așteptare a transportului public sunt mult mai îngrijite. Dar nu despre asta am vrut să scriu. Mă opresc la două secvențe pe care le-am observat pe străzile din Tiraspol:

1) O mamă și fiica sa merg pe strada centrală. La un moment dat fiica observă un panou dedicat victoriei armatei sovietice în cel de-al Doilea Război Mondial (în Transnistria ca și în Rusia acest război se cheamă Marele Război Pentru Apărarea Patriei). Panoul reprezintă un set de portrete ale veteranilor din regiune. La vederea panoului, fiica iși îndreaptă degetul arătător spre panou si îi spune mamei: “Dar nu-l văd pe tata pe panou! Unde este tata?” Mama vădit precipitată îi răspunde: “Tata nu a luptat în acest război!” Fiica nu se lasă bătută și repetă: “Tata trebuie să fie pe acest panou!”

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

2) Se cunoaște că business-ul nu cunoaște frontiere și chiar face bani din conflictele înghețate. La Chișinău și la Tiraspol există o rețea de localuri Andy’s Pizza. La capitolul alimentație toate localurile au meniuri mai mult sau mai puțin similare. În ceea ce privește băuturile există o mică-mare diferență: la Chișinău în toate localurile Andy’s Pizza se servește bere ucraineană și rusă, iar la Tiraspol se servește berea Chișinău. Paradox!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Posted in Uncategorized | Tagged , , | Leave a comment

friendship of peoples

De multe ori mă prind la ideea că-mi place să ascult o conversație chiar dacă nu înțeleg limba în care se poartă conversația. Pur și simplu îmi place cum sună o limbă sau alta. Cel mai tare îmi place cum sună limba sârbă. Nu știu din ce cauză, și chiar nu mă interesează. Poate e vorba de sociolingvistică, poate de moștenire genetică, sau poate limba sârbă are totuși ceva special. Totuși, îmi mai place și limba maghiară dar și cea portugheză. Așa că nu e vorba de o predispoziție anume pentru limbile slave. 

Cred că o conferință sau o petrecere ideală pentru mine ar fi una în care ar exista grupuri de persoane care să vorbească aceste limbi, fără a ține cont de faptul că ceilalți din jur nu înțeleg despre ce este vorba. De cele mai multe ori însă nu e cazul și limba de comunicare devine engleza. Nu am nimic împotriva limbii engleze. Ea te ajută sa te descurci atunci când nu vorbești alte limbi. În același timp, ea limitează posibilitatea de a savura și sunetele altor limbi. În plus, chiar dacă asculți mult timp o conversație fără a înțelege subiectul acesteia, după un anumit timp începi să prinzi și niște sensuri. Așa că neînțelegerea poate duce uneori la înțelegere. 

 

Posted in Uncategorized | Tagged , , | 1 Comment

în căutarea țăranului pierdut

Am fost ieri la Muzeul Țăranului Român. Mare dezamăgire! De la intrare ți se spune franc și tranșant: acest muzeu este special și nu este ca alte muzee. Ulterior, iți dai seama că paradigma anunțată de la intrare este intru totul falsă. Muzeul Țăranului Român nu se deosebește cu nimic de alte muzee. Mai mult ca atât: în unele privințe încercările muzeului de a deveni ceea ce nu este, îi fac și mai rău. Așa de exemplu, în unele camere există obiecte pe care poți să le atingi, în virtutea concepției muzeistice, “dacă atingi obiectele de patrimoniu atunci înțelegi mai bine epoca istorică.” Foarte bine! Doar că în aceleași camere există obiecte păzite cu sfințenie, din exact același motiv: sunt obiecte de patrimoniu. Și cel mai important detaliu este că nu există niciun indicator care să atenționeze vizitatorii cum să facă deosebirea dintre cele două categorii de obiecte.

Așadar rămâne la discreția ta să-ți asumi riscul de a atinge un obiect. Doar că nu întotdeauna decizia ta corespunde cu politica muzeului. Astfel mi s-a întâmplat și mie. Fiind obișnuit deja cu frontiera șubredă dintre obiectele sacre și cele profane, am decis să deschid o ladă, care se afla într-o sală cu mori de vânt. Nici nu am reușit să mă apropii de ladă că urechile mi-au fost străpunse de un strigăt primordial: “Don’t touch!” Strigătul a devenit și mai tranșant când matroana camerei muzeistice a înțeles că urechea mea poate percepe și chemarea primordială a graiului mioritic.

A urmat o notă didactică: “Domnule, nu există în lumea asta niciun muzeu în care poți să atingi obiectele de patrimoniu!” La observația mea că tocmai am fost într-o altă cameră a muzeului unde am răsfoit niște fotografii, mi-a replicat că acea cameră este o cameră specială. Am zis bine dar nu există niciun semn sau indiciu care să facă deosebirea dintre camerele “speciale” și cele “obișnuite.” Ulterior, mi-am dat seama că aceste semne totuși există și ele se înfățișează în forma personalului de la muzeu. Astfel în unele camere, personalul este mai relaxat sau aproape inexistent, pe când în altele, pașii supraveghetorului/ supraveghetoarei te însoțesc ca o stafie de la întrarea în areal și până la ieșire.

Cea mai relaxantă supraveghere s-a instaurat în subsolul muzeului unde veghează o suită de busturi cu tătuca proletariatului Lenin, și o vază mare cu dedicație de la poporul român pentru tătuca popoarelor Stalin. Dacă în celelalte camere există cel puțin un angajat al muzeului care să înghețe împreună cu exponatele, apoi la subsol, busturile și exponatele socialiste sunt lăsate să înghețe în singurătate. Asta e politica memoriei: dacă vizitam muzeul înainte de 1989, apoi vaza lui Stalin era păzită de o suită de gardieni. Pe când acum, Muzeul Țăranului Român s-a transformat într-un lăcaș în care prevalează memoria imaginara a unei idile rustice în care țăranul ne este prezentat ca un gospodar ce se roagă la Dumnezeu și manâncă de patru ori pe zi. Cum rămâne cu răscoalele, bolile, foametea și alte probleme ale vieții rurale?

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

de-ale gândirii

M-am gândit că gândul de față e prea gânditor pentru facebook. Așa că am decis să-l gândesc pe blogul meu gânditor. Prea multă gândire e prea gânditoare. Ce să faci atunci când gândești gânditor, dar mai ales atunci când nu gândești nici gânditor și nici contra gândirii. Totuși e posibil să gândești negânditor? Sau gândirea gânditoare e mereu ingăduitoare?

Posted in Uncategorized | Leave a comment

satantango

Daca va place Tarkovsky si aveti rabdarea sa va uitati la un film cu durata de peste 8 ore, atunci Satantango nu are cum sa va displaca. Poate nu asta a fost ideea sa, dar de la primele imagini Bela Tarr pare a fi un discipol foarte consecvent al lui Tarkovsky. Aceleasi cadre statice, muzica psihedelica, dialoguri metafizice, personaje generaliste. Pe scurt, toate ingredientele unui film arthouse. Cati dintre noi nu am avut asemenea momente in care viata ne pare un dans monoton in fiecare zi?

Posted in Uncategorized | Tagged , , | Leave a comment