în căutarea țăranului pierdut

Am fost ieri la Muzeul Țăranului Român. Mare dezamăgire! De la intrare ți se spune franc și tranșant: acest muzeu este special și nu este ca alte muzee. Ulterior, iți dai seama că paradigma anunțată de la intrare este intru totul falsă. Muzeul Țăranului Român nu se deosebește cu nimic de alte muzee. Mai mult ca atât: în unele privințe încercările muzeului de a deveni ceea ce nu este, îi fac și mai rău. Așa de exemplu, în unele camere există obiecte pe care poți să le atingi, în virtutea concepției muzeistice, “dacă atingi obiectele de patrimoniu atunci înțelegi mai bine epoca istorică.” Foarte bine! Doar că în aceleași camere există obiecte păzite cu sfințenie, din exact același motiv: sunt obiecte de patrimoniu. Și cel mai important detaliu este că nu există niciun indicator care să atenționeze vizitatorii cum să facă deosebirea dintre cele două categorii de obiecte.

Așadar rămâne la discreția ta să-ți asumi riscul de a atinge un obiect. Doar că nu întotdeauna decizia ta corespunde cu politica muzeului. Astfel mi s-a întâmplat și mie. Fiind obișnuit deja cu frontiera șubredă dintre obiectele sacre și cele profane, am decis să deschid o ladă, care se afla într-o sală cu mori de vânt. Nici nu am reușit să mă apropii de ladă că urechile mi-au fost străpunse de un strigăt primordial: “Don’t touch!” Strigătul a devenit și mai tranșant când matroana camerei muzeistice a înțeles că urechea mea poate percepe și chemarea primordială a graiului mioritic.

A urmat o notă didactică: “Domnule, nu există în lumea asta niciun muzeu în care poți să atingi obiectele de patrimoniu!” La observația mea că tocmai am fost într-o altă cameră a muzeului unde am răsfoit niște fotografii, mi-a replicat că acea cameră este o cameră specială. Am zis bine dar nu există niciun semn sau indiciu care să facă deosebirea dintre camerele “speciale” și cele “obișnuite.” Ulterior, mi-am dat seama că aceste semne totuși există și ele se înfățișează în forma personalului de la muzeu. Astfel în unele camere, personalul este mai relaxat sau aproape inexistent, pe când în altele, pașii supraveghetorului/ supraveghetoarei te însoțesc ca o stafie de la întrarea în areal și până la ieșire.

Cea mai relaxantă supraveghere s-a instaurat în subsolul muzeului unde veghează o suită de busturi cu tătuca proletariatului Lenin, și o vază mare cu dedicație de la poporul român pentru tătuca popoarelor Stalin. Dacă în celelalte camere există cel puțin un angajat al muzeului care să înghețe împreună cu exponatele, apoi la subsol, busturile și exponatele socialiste sunt lăsate să înghețe în singurătate. Asta e politica memoriei: dacă vizitam muzeul înainte de 1989, apoi vaza lui Stalin era păzită de o suită de gardieni. Pe când acum, Muzeul Țăranului Român s-a transformat într-un lăcaș în care prevalează memoria imaginara a unei idile rustice în care țăranul ne este prezentat ca un gospodar ce se roagă la Dumnezeu și manâncă de patru ori pe zi. Cum rămâne cu răscoalele, bolile, foametea și alte probleme ale vieții rurale?

This entry was posted in Uncategorized and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s