rockul sovietic

Oricine a cumparat vreodata casete din seria “Leghendy Russkogo Roka” trebuie neaparat sa vada si filmul “Rock” regizat de Alexei Uchiteli. Oameni care au iesit din sistemul sovietic si care initial nu aveau nici cea mai mica intentie de a deveni oponenti ai regimului sovietic sau disidenti, au fost etichetati astfel de regim si nu au avut alta solutie decat sa se adapteze la conditia de neadaptat. Tocmai despre aceasta conditie canta si BG in “Pokolenie Dvornikov.”

Advertisements
Posted in Uncategorized | Tagged , , , | Leave a comment

bell jar

Recomandarea de azi este “The Bell Jar”-singura nuvela a Sylviei Plath. Inca de la facultate aveam o admiratie inexplicabila fata de Sylvia Plath si fata de James Joyce. Sylvia scria poezii iar James scria proza. Silvia era din SUA, James era din Irlanda. Pe Sylvia o admiram pentru “Ariel”, iar pe James pentru “Portretul Artistului in Tinerete.” Acum m-am apucat de citit chestii pe care nu le-am citit la facultate. Unul dintre aceste texte este si “The Bell Jar.”

Cum nu m-a dezamagit in poezie, Plath a reusit sa nu ma deazamageasca nici in proza. Poate pentru ca e singurul roman scris de poeta americana. Imi place atentia la detalii, gesturi si ironia cu care trateaza orice situatie. Dupa primele pagini, mi-am dat seama ca stilul sarcastic al naratiunii imi aduce aminte de “The Catcher in the Rye” al lui J.D. Salinger. Asa ca daca v-a placut adolescentul din romanul lui Salinger o sa va placa si Esther din “The Bell Jar”.   

Posted in Uncategorized | Tagged , , , | Leave a comment

pina

Dintre toate genurile de arta, dansul ma pasiona cel mai putin. Baletul sau dansurile clasice mai treaca merga, dar iaca dansurile moderne nu prea le intelegeam. Cum toate in viata au un timp al lor, intamplarea a facut sa ma uit la documentarul “Pina” regizat de celebrul Wim Wenders. Cei care se pricep la dansul contemporan vor fi vazut acest film, iar daca nu l-au vazut atunci ar trebui sa-l vada. Cei care vor sa priceapa ceva in acest domeniu, vor ajunge cel putin sa admire niste miscari si coreografii pline de gratie si forta, caci asa cum e moda in mai toate domeniile artistice, modernitatea este nu numai gratie dar si forta.

Posted in Uncategorized | Tagged , , | Leave a comment

in ceata

De cele mai multe ori razboiul este privit ca o confruntare intre doua tabere beligerante. Unii asediaza, altii se apara, si viceversa. Nu la fel se desfasoara ostilitatile, “In Ceata” (“V Tumane”) lui Serghei Loznitsa. Nu am mai privit niciun film de Loznitsa, dar acesta este un start promitator. Povestea se desfasoara in timpul Celui de-al Doilea Razboi Mondial (sau “Marele Razboi pentru Apararea Patriei” dupa cum era/este cunoscut in URSS/Rusia). Singurii protagonisti nu sunt nici militarii germani, dar nici cei sovietici. Acestia sunt localnici dintr-o regiune a Belarus-ului. Aflandu-se la frontiera sau pe linia frontului, localnicii trebuie sa aleaga de partea cui sunt. Totusi, de cele mai dese ori, soarta alege pentru ei.  

Posted in Uncategorized | Tagged , | Leave a comment

de la o luni

Dacă tot e doldora net-ul de bloggeri și bloguri am zis să realizez un experiment. Voi  recomanda în fiecare luni, câte un film sau o carte. Astfel, voi realiza un hibrid dintre twitter și blog. 

Așadar, recomandarea de azi:

Ieri, la Cronograf am văzut “Himself He Cooks” unul dintre cele mai bune documentare pe care le-am văzut în ultimul timp. Niciodată, nu am mai fost atât de fascinat de un grup de oameni, care pur și simplu realizează o coreografie culinară: apa fierbe în vase enorme; mâinile taie ceapa sau plămădesc turte în timp ce ochii privesc fix în cameră și tot așa timp de o oră, fără niciun cuvânt pronunțat. O abundență de culori, mirosuri, expresii faciale, mișcări, gusturi, și nicio vorbă. Vizionare plăcută!

Posted in Uncategorized | Tagged , | Leave a comment

arhivele

Acest post este consecința unei înjurături enunțate în adresa lui Ion Varta, directorul Serviciului de Stat de Arhivă al Republicii Moldova (sic. problemele acestei instituții încep de la denumirea acesteia). Înjurătura a fost o reacție deloc rațională la o știre precum că Ion Varta l-a numit pe Ion Golovatâi în funcția de director adjunct. Până acum nimic ieșit din comun: orice director are nevoie de directori adjuncți.

Doar că nu orice director, chiar și într-o țară a minunilor cum este Moldova, iși permite să motiveze numirea adjuncților pe baza următoarelor criterii:

Este un specialist desăvârșit în materie de jurisprudență. A practicat mulți ani avocatura. A activat o perioadă îndelungată în cadrul Curții de Conturi. Are o pasiune pentru istorie. Întrunește mai multe calități care i-ar putea fi de folos la exercitarea acestei funcții importante”, a menționat Ion Varta.

Se știe foarte bine că la noi orice clădire are câte un jurist. O fi având și Ion Varta nevoie de un jurist, pentru ca să-i ofere cât mai multe sfaturi cum să îngrădească și mai tare accesul la documentele din arhivă. Problema e că arhivele nu au nevoie de juriști. Arhivele au nevoie de specialiști. În Moldova există foarte puțini specialiști în arhivistică. De fapt, aici nu există nicio școală care să pregătească acești specialiști. De ce să nu angajezi unul dintre puținii specialiști și să angajezi un fost jurist de la Curtea de Conturi, care pe lângă altele mai are și istoria ca hobby?

La o adică și eu sunt pasionat de multe chestii. Mă interesează tehnologia alimentară, lecturile, muzica, fotbalul, filmele, fotografia, ierbarele, cactușii. Sunt sigur că și cititorii acestui post au o sumedenie de pasiuni. Devin foarte optimist! Până acum mă gândeam ce o să fac eu cu diploma de doctor în istorie, dar acum toate drumurile îmi sunt deschise: de la Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare până la Federația Moldovenească de Fotbal și Teatrul de Operă și Balet.

Mulți o să zică: “de ce să-l înjuri pe dl. Varta. E un om de treabă!” Nu-l cunosc, și există o mare probabilitate că, pentru adjunctul său, dl. Varta este cel mai de treabă om de pe planetă. Cam așa se întâmplă la mai toate instituțiile din Moldova: peste tot sunt oameni de treabă. Or, în termeni mai abstracți, atunci când e vorba de o instituție plătită din banii publici, eu prefer un om mai puțin de treabă sau chiar o progenitură a Infernului, care să-și facă meseria, decât un descendent al Paradisului, care să stea la taclale cu adjunctul său, în  mica lor idilă arhivistică.

Posted in Uncategorized | Tagged , , , | Leave a comment

Conflictul transnistrean și memoria colectivă

Dacă tot e 2 martie și dacă tot îi comemorăm pe cei căzuți în războiul din Transnistria, mi-am propus să relatez despre un eveniment, la care am fost prezent pe 25 februarie. În acea zi, la Universitatea de Stat din Moldova, regizorul Victor Bucătaru și-a prezentat filmul documentar despre războiul din Transnistria. Pe de o parte, Victor Bucătaru care a fost prezent în tranșeele războiului de pe Nistru. Pe de altă parte, studenții care, la inceputul anilor ’90, își făceau apariția pe lume. Te-ai fi gândit că regizorul care a fost martor la evenimentele de atunci, să vină cu o lecție de toleranță, mai ales că de la evenimentele de atunci au trecut mai bine de 20 de ani. Nici vorbă de așa ceva!

Filmul este realizat în “cele mai bune tradiții sovietice” cu demonizarea dușmanului și chiar “dezumanizarea” acestuia. Chiar în debutul proiecției, regizorul a realizat o paralelă între “buna practică a Kremlinului de a realiza diverse proiecte de educație patriotică a tineretului rus” și lipsa unei asemenea tradiții în Republica Moldova. Astfel, regizorul vine să suplinească acest vid de “educație moral-patriotică.” Dupa cum s-a mai exprimat regizorul, filmul nu este nici istoric și nici jurnalistic, ci mai degrabă acesta este un film documentar, în care imaginile vorbesc de la sine.

Într-adevar imaginile vorbesc de la sine. Doar că modul, în care sunt selectate imaginile și textul scris care le acompaniază, denotă un mesaj de proapagandă. Acest mesaj se înscrie în paradigma filmelor documentare din societățile totalitare. Chiar de la începutul filmului, pe ecran apare o succesiune de date istorice: 1812, 1940, 1992. Astfel, în tradițiile școlii național-comuniste de istoriografie, ni se sugerează că razboiul din Transnistria reprezintă o continuitate a încercărilor “dușmanului de la Răsărit” de a-și stabili cizma pe “sfântul pământ” al Basarabiei. Adoptând aceste clișee regizorul prezintă cel mai vizibil clișeu al filmelor de propagandă din URSS, atunci când proletariatul din sălile de cinema era bombardat cu slogane și cronologii din epopeea eroică a poporului sovietic.

În ceea ce privește valoarea imaginilor nu voi pune la îndoială curajul regizorului de a filma pe linia de front. Imaginile sunt într-adevar mărturii unice despre evenimentele de atunci. Doar că întrebarea mea este: “ce facem cu aceste imagini?” Orice imagine are o forță de convingere care de multe ori este mai mare decât puterea cuvântului. Dacă regizorul încerca să realizeze un film despre portretul luptătorului din tranșee, care se simte abandonat și lăsat să se descurce pe câmpul de lupta cu mijloace minime, atunci efortul său ar fi fost mult mai adecvat. Dar regizorul își propune nici mai mult nici mai puțin să realizeze o frescă a evenimentelor de atunci. Mai mult ca atât, această frescă este pictată cu vopsea, care provine doar din partea dreaptă a Nistrului.

În acest context, tare m-a mai bucurat întrebarea unui student din sală, care în timpul discuțiilor, l-a întrebat pe regizor: “Dle Bucătaru aveți cumva imagini din partea cealaltă a Nistrului?” M-a bucurat mai ales faptul că întrebarea a venit de la un student. De multe ori auzim că universitățile din Moldova nu răspund cerințelor de pe piața muncii și că ele sunt doar fabrici de diplome. În toată această polemică, uităm de un obiectiv primordial pe care universitățile ar trebui să-l urmărească: în primul rând mediul academic ar trebui să fie un spațiu în care orice subiect se discută și mai ales se dezbate. Anume aceasta este valoarea unui mediu academic: totul se discută cu un spirit critic, și nimic nu se acceptă ca atare.

Dacă întrebarea studentului m-a bucurat, atunci nu aceași a fost reacția față de răspunsul regizorului. Acesta a afirmat că: “Din discuțiile cu oficialii moldoveni de atunci mi s-a dat de înțeles că dacă o să traversez Nistrul voi fi decapitat.” În condițiile din vara anului 1992, această reacție era de înțeles. Totuși de atunci au trecut mai bine de 20 de ani. Chiar dacă admitem faptul că în tot acest timp regizorul nu ar fi putut să ajungă în Transnistria, pentru că i-ar fi fost amenințată integritatea fizică, există alte căi prin care se putea face rost de imagini cu militarii, care luptau de partea transnistreană. Chiar și buletinele de știri ale televiziunilor ruse de atunci prezentau numeroase imagini din Transnistria. Între timp, televiziunile din Transnistria și-au realizat pagini electronice.

Există la Chișinău diverse organizații care organizează numeroase vizite în Transnistria. Am beneficiat și eu de pe urma unui asemenea program organizat de Asociația pentru Politică Externă. În cadrul programului “Dialoguri Transnistrene”, am participat la o serie de vizite la Tiraspol și Bender/Tighina. Pe parcursul unei asemenea vizite la Bender/Tighina, am vizitat Muzeul dedicat “tragediei de la Bender.” Colectiile Muzeului reprezintă perspectiva autorităților transnistrene despre evenimentele din vara anului 1992. Imediat ce a început vizionarea filmului regizat de Victor Bucătaru, mi-am adus aminte de vizita de la Bender/Tighina. Filmul și Muzeul sunt realizate în același spirit militant și intolerant. Daca în documentar sunt prezentate cadavre ale voluntarilor din partea dreaptă a Nistrului, atunci la Muzeul din Bender/Tighina sunt prezentate cadavre ale militarilor transnistreni.

In final, mă intreb pe mine și vă întreb și pe voi cititorii acestui post: ce facem cu memoria conflictului de pe Nistru? Continuăm să ridicăm ziduri între cele două maluri ale Nistrului? Continuăm strategia de demonizare a adversarului? Mulți o să-mi reproșeze: “Cum adică ridicăm ziduri? Pai nu noi am început! Au inceput-o rușii și separatiștii! Ei au început războiul informațional!” Alții o să-mi zică: “Nu avem nevoie de Transnistria! Ne integram în UE fără Transnistria sau ne unim cu România!”

Toate aceste scenarii au dreptul la existență, și nu este scopul acestui articol să lupte împotriva lor. Scopul meu este mai degrabă să sugerez că orice conflict nu implică numai confruntarea unui adversar. Orice conflict mai implică și confruntarea cu sine. Mai bine zis orice conflict presupune și confruntarea cu propria imagine, care de multe ori nu este mai bună decât cea a adversarului. Cum poate societatea moldovenească să se defineasca drept societate democratică, când aceasta abordează aceleași clișee pe care le vehiculează și propaganda de la Tiraspol?

Posted in Uncategorized | Tagged , , , | 3 Comments