digest

Ma trezesc dimineata si vad ca Beeline mi-a trimis o instiintare:

“Останется ли Молдавия без президента?” (“Va ramane Moldova fara presedinte?”)

In Rusia operatorii de telefonie mobila au obiceiul de a trimite tot felul de stiri si aplicatii care nici macar nu vin sub forma de SMS, dar pur si simplu apar pe ecran si daca accidental apesi pe butonul “OK” atunci ti se scot niste ruble din cont. De data asta stirea despre Moldova imi era promisa pentru suma de 3 ruble 50 copeici. Dintre toate instiintarile de pana acum, aceasta era cea mai ieftina. Probabil in acest caz piata are dreptate.

P.S. Impart bucataria cu o broasca testoasa. De prin auzite se pare ca broasca are in jur de 30 de ani. Spre deosebire de oameni, broastele nu isi afiseaza varsta. Nu ai cum sa stii cati ani are vreun exemplar. Daca la oameni apar multe semnale ca varsta isi spune cuvantul, atunci testoasele nu au nevoie de cosmetice si de alte preparate pentru a-si mentine tonusul. Singurul indiciu al varstei este ca pe masura ce imbatranesc, testoasele au nevoie de mai mult timp pentru a-si inghiti hrana. De exemplu, vecina mea nu poate sa manance multa varza. Mananca un pic si face un cerc in jurul bucatariei. Dupa care iar se apuca de mancat. Pofta mare testoaso!

ceasuri

Intotdeauna am avut o fascinatie pentru ceasuri! Se zice ca cei care isi duc viata dupa ceas nu se pot bucura de viata. Tot asa se mai zice ca oamenii care poarta ceasuri sunt creaturi rationale si plictisitoare. Acestia se gandesc numai la timp si la cum sa faca sa nu intarzie. Eu as zice ca depinde de oameni, dar mai ales de ceasuri. Ca orice artefact uman, ceasurile pot spune mult mai multe despre oameni, decat doar orele la care acestia se trezesc dimineata si merg la munca.

Zilele trecute am fost la Muzeul Politehnic din Moscova. Muzeul este un tipic muzeu sovietic in care majoritatea exponatelor sunt alese sa reprezinte “maretia geniului inventatorilor sovietici.” De la camera cu astronauti, in care domina portretul lui Yuri Gagarin, si pana la sectia cu aparate radiofonice, in care Popov este “inventatorul radioului” toate sunt aranjate astfel incat sa te faca nostalgic dupa maretia colosului sovietic.

Yuri Gagarin in cadrul Muzeului Politehnic din Moscova

Exista totusi o sala care se deosebeste de toate celelalte sali ale Muzeului. Aceasta este sala cu ceasuri. Este o sala micuta aflata undeva intr-un colt al muzeului. Daca nu esti atent poti sa nici nu o observi. Totusi odata intrat in aceasta sala parca pasesti intr-o alta realitate: o realitate in care teza lui Einstein este in acelasi timp acceptata dar si sfidata.

Incaperea este plina de ceasuri ce arata nu numai ore diferite dar si modalitati diferite de a arata si masura timpul. In acelasi timp fiecare ceas incearca sa te sfideze si sa-ti arate ca doar ora lui este cea mai corecta. Cele mai convingatoare ca si in societatea umana par sa fie cele mai zgomotoase. Dar sa nu intindem scrisul si sa purcedem la niste imagini, care de ce nu sunt mult mai graitoare decat acelasi grai ceasornicar.

O galerie de ceasuri, care sunt sigur ca nu lasa pe nimeni indiferent

Ceasul din imagine era folosit de vizitii parizieni de la inceputul sec. 18.

Acest ceas infrumuseta o locuinta germana de la inceputul secolului 20

Desteptator mai dansant din Europa Occidentala a anilor 1950

Acest exemplar pe langa ceas mai era busola, barometru si termometru (sf.sec.19)

Printre alte ceasuri multifunctionale existau si asemenea bastoane ceasornicar (a 2-a jum. sec.19)

             Acest ceas este pentru amatorii de astrologie pentru ca arata si fazele lunii (inc.sec.19)

Totusi nici aici nu putem sa facem abstractie de Gagarin

P.S. Fiind hipnotizat de troncanitul, zonganitul si ciripitul orologiilor, m-am apropiat de doamna de la intrare, si i-am zis ca are in gestiune cea mai frumoasa sala a muzeului. Oarecum contrariat am fost surprins de reactia complet neasteptata a doamnei, care cu o voce glaciara mi-a reprosat: “Tinere, partea estetica nu este esentiala in activitatea muzeului nostru!” Adica cum ar fi: “Noi nu cultivam frumosul! Noi avem nevoie de oameni in cunostinta de cauza!”

carnat scump

Da, dragii mei, carnatul a devenit mai scump. O sa va intrebati probabil de ce si cum carnatul poate fi mai scump. Si la o adica de ce ar trebui sa ne intereseze cat costa carnatul. Traiesc oamenii si fara carnat. Or, doar nu vreti sa ne intoarcem in trecut, cand oamenii stateau la coada dupa carnat, iar carnatul era mai mult decat o bucata de carne invelita in polietilena.

Pe atunci lumea nu se uita la Euronews ca sa afle cotatia petrolului, la bursele new-yorkeze sau paritatea euro/dolar pe piata globala de capital. Aceste cifre nu interesau pe nimeni. Oamenii aveau scopuri precise. Problema existentiala era cum sa faci rost de carnat cat mai ieftin. Chiar si acum majoritatea dintre fostii cetateni sovietici retin cu nostalgie pretul la carnat. Daca nu ma credeti, intrebati-i pe cei care acum au peste 35 de ani si ei va cor explica toata etiologia carnatului in viata cotidiana a etnosului sovietic.

Iaca de exemplu era carnat “Doktorskii” care in ciuda denumirii nu era format din considerente medicinale sau cu oarecare efecte terapeutice. Sincer sa fiu nici acum nu inteleg de ce acel parizer se chema carnat “Doktorskii” si de ce toti il consumau cu pasiune. Se pare ca aici Freud ar avea mai mult de spus. Pentru ca rational ar fi trebuit ca salamul “Varionnaya” (adica salamul fiert) sa fie mai popular, cel putin pentru faptul ca macar la nivel verbal era prelucrat termic si acest fapt ar fi trebuit sa produca o garantie impotriva salmonelei si a altor paraziti intestinali.

Pe de alta parte pot intelege un oarecare farmec in carnatul “Servelat.” Imi place cum suna. Aceasta combinatie de litere “s-e-r-v-e-l-a-t” este destinata sa produca un deliciu atat pentru stomac cat si pentru orice auz muzical. Numai cand auzi despre acest salam iti vine sa infuleci ceva ce-ti cade in cale. E destul sa ti se zica “Servelat” si chiar fara o mostenire infometata din Gulagul sovietic imediat iti face gura apa si vrei sa faci rost de ceva comestibil. Cavitatea bucala se umple de saliva, iar “servelatul” se erijeaza in orice farama de paine. Chiar si o lingura de ovas poate deveni servelat.

sensibilitate artistica

Cu cativa ani in urma, urmaream cu disperare agenda culturala a Chisinaului, pentru a nu scapa vreun eveniment cultural. Pentru ca in comparatie cu alte capitale europene, oferta culturala a Chisinaului este cam searbada, mergeam aproape la toate evenimentele culturale: spectacole de teatru, concerte, festivaluri de film si expozitii de pictura. In ciuda carcotasilor care remarcau provincialismul si lipsa de dinamism a evenimentelor culturale de pe malurile Bacului, eu le savuram pe toate fara discriminare si cu acelasi entuziasm.

Printre spectacolele de teatru am remarcat in mod special piesa “Strasti po Andreiu” (in traducere foarte libera ar fi “Pasiunile dupa Andrei.”) de la Teatrul “Cehov”-care ramane cel mai bun teatru din Chisinau. Piesa este o adaptare a povestirii “Palata nomer 6” de A.P. Cehov. Am vazut-o de 3 ori, si daca ar mai fi jucata si astazi m-am mai duce de vreo trei ori. O alta piesa bunicica este “Si cu violoncelul ce facem” de la Teatrul “Eugene Ionesco”-care la inceputul anilor ’90 era cel mai bun teatru dar acum a mai scazut turatiile.

Printre festivalurile de film, prefer si acum Festivalul de Film Documentar “Cronograf”, care ramane unul dintre putinele festivaluri internationale organizate la Chisinau. Imi place “Cronograful” nu pentru ca are “label-ul” de “festival international.” Imi place Cronograful pentru ca incearca sa iasa din grandoarea schemelor culturale majore, de genul festivalului “Martisor”, si sa ne prezinte povesti cu oameni. Suna banal dar asta e. Dupa o groaza de filme “arthouse” pe care le-am urmarit, raman la impresia ca orice produs cultural trebuie sa spuna o poveste, iar jocurile de lumina si artificiile tehnice nu mai mira pe nimeni mai ales ca dupa cum evolueaza tehnica orice amator poate produce efecte sofisticate.

Totusi am pornit de la sensibilitatea artistica, si pentru ca povestea sa fie poveste trebuie sa revin la subiect. Cititorii fideli ai blogului probabil cunosc deja ca ma aflu la Moscova. Inainte de a ajunge aici, mi-am si facut planuri de vizitare a numeroaselor muzee, teatre si alte institutii culturale. Stiind de valoarea teatrului rus, mi-am luat un bilet la Teatrul “Vahtangov”, unul dintre teatrele celebre inca din perioada sovietica. Spectacolul se intitula “Veter shumit v topoleah” (traducere de amator:”Vantul adie intre plopi”).

Actorii au jucat foarte bine. Sunetul a fost impecabil. Publicul a mai verificat cateva sms-uri si ringtone-uri dar in general a fost ok. Totusi nu pot sa zic ca spectacolul m-a lasat fara cuvinte, sau ca l-as mai revedea odata. Impresia despre actori este ca in celebra maxima: “Maurul si-a facut datoria. Maurul poate pleca.” Actorii au fost foarte profesionisti doar ca a lipsit ceva, care se cheama “pasiunea de a juca.”

Se pare ca dupa o sumedenie de spectacole si filme, actorii si-au creat niste reflexe profesionale, care sunt laudabile la medici, soferi si electricieni, dar care, in opinia mea, nu-si au locul pe scena teatrala. Asadar, sfatul meu este sa nu alergati intotdeauna dupa nume sonore, ci mai degraba sa alternati numele sonore, cu prestatii mai putin celebre dar mult mai dornice de exercitiu ludic actoricesc.

 

metroul

In ultimii aproape 10 ani am vazut mai multe tipuri de metrou. Printre ele metrourile din: Bucuresti, Budapesta, Bruxelles, Vienna, Praga, Kiev, Istanbul, Washington, New York, Paris si Moscova. Din tot ce am vazut pana acum, la capitolele rapiditate, eficienta si design interior metroul din Moscova este de departe cel mai bun. Nu vreau sa zic ca celelalte metrouri ar fi lipsite de avantaje sau de farmec pentru memoria mea scurta. Dimpotriva fiecare dintre ele si-a lasat o amprenta pe harta metroului meu.

Spre exemplu: ca orice fapt sau stare ce ne viziteaza prima data, metroul din Bucuresti a fost cel care m-a lansat in fascinanta lumea subterana. Multi o sa zica: “Nu prea ai avut noroc cu acest inceput!” Metroul din Bucuresti niciodata nu a fost foarte curat sau eficient. Or, tocmai aceste defecte sau mai degraba “necalitati” l-au facut sa rezoneze perfect cu studentia mea la fel de dezorganizata. La inceput relatia mea cu metroul era de o reciproca aversiune. Pastram distantele. Ma feream de acest Hades si nu intram in metrou decat atunci cand nu aveam o alta solutie.

Cu timpul, parcurgand mai multe tipuri de metrou, am inceput sa fiu mai receptiv fata de categoria generica de metrou. Printre metrourile cu valoare initiatica au mai figurat metroul din Budapesta, Washington si New York. La Budapesta am stat un an si dintre toate cuvintele savuroasei limbi unguresti nu am insusit decat statiile de metrou si combinatiile de cuvinte uzuale din metrou: “Urmatoarea statie este…Nu uitati bagajele si lucrurile personale.” Dupa ce am plecat de la Budapesta am inceput sa visez vocea senzuala care anunta statiile de metrou si incercam sa cobor la urmatoarea statie, dar nu reuseam decat sa cad de pe pat.

La Washington, pe langa frazele uzuale, am inceput sa parcurg cursuri de securitate personala si nationala. Acolo am invatat frazele: “Atrageti atentia la orice obiecte abandonate si anuntati autoritatile despre orice persoana suspecta.” Apropo metroul din Washington cat de futurist nu ar fi si cat de curatel, oricum e scump, urat si ineficient.

Se pare ca in Razboiul Rece dintre cele doua capitale, Washington-ul a castigat, dar metroul moscovit ramane unul dintre capitolele la care URSS a obtinut o victorie categorica. Metroul din Washington a fost proiectat ca raspuns la provocarile Razboiului Rece. Cum adica sovieticii sa aiba metrou in capitala, iar SUA sa nu aiba.

Astfel, in anii de inceput a Razboiului Rece a inceput proiectarea metroului din Washington, care a fost ulterior construit in cel mai bun spirit proletcultist din perioada Stagnarii: fiecare statie este identica, iar pentru a identifica statiile trebuie sa ciulesti urechile la ce zice nenea sau tanti din difuzor. Nu stiu cum lucra la inceputuri dar in momentul de fata, metroul din Washington este permanent implicat in reparatii, iar in weekend si in afara orelor de varf poti sa astepti trenul si pana la 20 de minute.

La Moscova in ciuda faptului ca sistemul politic, social si economic are multe carente, metroul lucreaza aproape perfect. In zilele obisnuite trenurile vin la fiecare minut, iar in weekend trenurile apar la o distanta de 3 minute. Presupun ca autoritatile nu se tem atat de tare de protestatarii din pietele capitalei ruse, cat de hoardele de calatori din metrou, care navalesc pe peron fara pauza de cafea sau pauza tehnica. Daca la fiecare doua-trei minute peronul statiilor de metrou este plin, nici nu vreau sa-mi imaginez ce s-ar intampla daca sistemul subteran si-ar intrerupe activitatea pe cateva ore.

gastarbeiterii

Sunt de cateva zile la Moscova si de abia azi am dat peste moldoveni. Stateam intr-un McDonalds, langa statia Shciukinskaya. La un moment dat aud in spatele meu doua voci masculine ce combinau in dulcele stil mioritico-multicultural injuraturi din ambele limbi vorbite. Se apropie de masa mea si ma intreaba: “Zdesi svobodno?” (Aici e liber). Au ramas destul de surprinsi cand le-am raspuns “Da e liber!” Unul dintre ei s-a scapat cu vorba “Aista nu samana a moldovan! Da iaca ne bucuram ca mai dam peste moldoveni.”

Poate nu se cuvine si inteleg ca e la limita corectidunii de orice gen, dar cei doi moldoveni mi-au adus aminte de celebrul film sovietic “Ostrov Sokrovish” (Insula Comorilor). Acest film cred ca face parte din ceea ce reprezinta sau ar putea sa reprezinte imaginarul colectiv al fostilor copii sovietici. La o adica vreau sa zic ca cei doi au venit la Moscova pentru comori, dar pe parcursul celor 18 ani petrecuti in capitala rusa s-au ales cu un picior amputat si cu gaurile de la “preaniki.” ( preaniki reprezinta un fel de produs de cofetarie dar sunt ceva mai mult decat cofetarie). Asadar, nu comorile adunate de cei doi mi-au amintit de “Insula Comorilor” ci mai degraba asocierea cu John Silver pe care nu puteam sa o evit oricat m-as fi straduit.

Normal ca am inchegat o discutie. Asa se face ca John Silver era destul de tacut. Probabil este obisnuit sa discute mai mult cu papagalul sau. Celalalt s-a dovedit a fi mai vorbaret si ai descurcaret. Dialogul cuprindea replici formale de genul: “Am venit la Moscova la “stroika” (“constructii”) si sunt deja de multi ani aici. Sora mea e la Italia. M-a chemat si pe mine, dar nu m-am dus, pentru ca mie si aici mi-i ghini. Iaca am o nepoata care o terminat uchioba (“studiile”) in Anglia si dupa asta m-o kidanit  (“aici e mai greu de tradus dar traducerea aproximativa ar fi “o modalitate de a scoate bani prin metode mai putin oneste”) de bani dar shi pot sa-i fac? Daca era barbat ii dadeam macar la bot dar asa nu am ce-i face. [Si mai zice lumea ca moldovenii nu-s gentelmani].”

La un moment dat vine intrebarea de raspuns: “Da tu shi fashi pe aishi?” Fiind constient din start ca raspunsul meu ” Fac o cercetare prin arhivele din Moscova” nu le va genera decat banuieli de genul “baietul ista o venit aishi cu variante shi ne baga noua lapsha pi urechi” am riscat totusi sa le spun tocmai adevarul, dar nu m-am inselat pentru ca dupa ce le-am zis de arhive discutia s-a blocat si fiecare dintre noi a plecat sa-si rezolve propriile variante.

Imaginary West

In cartea sa Everything was forever until it was no more: The Last Soviet Generation (Princeton University Press, 2005), Alexei Yurchak dedica un intreg capitol fenomenului “Imaginary West”- un Occident imaginar care se formeaza in constiinta cetateanului sovietic.

Yurchak realizeaza un studiu etnografic pe baza unor materiale despre un grup de tineri intelectuali din cateva orase mari ale URSS.    Fiind constient de faptul ca acesti tineri intelectuali nu reprezentau cetateanul sovietic de rand, Yurchak mentioneaza ca, in cartea sa sunt prezentate un sir de cazuri particulare care contureaza doar cateva dimensiuni ale ultimelor decenii sovietice.

Zilele astea ma aflu la Moscova, si intamplator am ocazia sa fiu martorul perpetuarii materiale a “Imaginary West.” Inchiriez o camera intr-un apartament de doua camere. In cealalta camera sta un cuplu de ucraineni, care avand la bord 50 de ani se incadreaza perfect in ceea ce Yurchak numeste “the last Soviet generation.” Totusi, acestia nu sunt intelectuali, ci provin din mediul minerilor din Donetk. “Deadea Serghei” a lucrat miner pana la destramarea URSS, si nu a avut niciun contact cu mediul intelectualilor.

Ieri stateam la un pahar de vorba si cum in asemenea momente bucataria si alcoolul devin un mediu propice confesiunilor de orice soi, “deadea Serghei” nu trebuia tras mult de limba pana cand a inceput sa-mi depene povestea vietii sale. Printre nelipsitele “maturi” (nu este vorba de sah ci de echivalentul aproximativ al “injuraturilor”)., Serghei strecura cuvinte de genul “cotton” si “label” cand se referea la prima sa pereche de blugi “Levi Strauss” pe care a cumparat-o la mana a doua cu 70 de ruble (la un salariu de 450 ruble). Asadar, “deadea Serghei” care in viata sa nu a studiat engleza, a invatat acesti termeni cheie pentru “ultima generatie sovietica.”

Apropo de bucatarie, aceasta este o bucatarie sovietica tipica, printre care se intrezaresc niste reminiscente materiale ale “Imaginary West.” Spre exemplu, frigiderul “Zil” impanzit de “stickere” cu destinatii exotice gen: Republica Dominicana, Egipt etc.

Un alt exemplu este un poster publicitar pentru nelipsita “Vodka.” Publicitatea este destinata stranierilor ce printre filele calendarului de rutina mai strecoara cate un cinzeac pentru a uita de “chinurile capitalismului.”

Ziua Diabetului sau a Diabeticilor

Luni, 14 noiembrie 2011, vom marca sau mai bine zis ne vom aduce aminte de Ziua Diabetului. Daca pentru toata lumea, aceasta este un motiv pentru a-si aminti de “diabet”, atunci pentru diabetici aceasta zi nu este cu nimic diferita de alte zile. Cum isi pune 4 injectii de insulina pe zi, asa va proceda si in aceasta zi. Cum isi masoara glicemia asa va face si in aceasta zi.

Totusi ziua aceasta este importanta si pentru ca este una dintre putinele ocazii de a aduce la cunostinta publicului larg, chestiunea diabetului. In plus, de ce sa nu recunoastem ca 14 noiembrie este si o ocazie de a cere ceva de la stat. Daca as fi sa ma gandesc la lucrurile pe care le-as cere de la stat, apoi in primul rand i-as cere sa ne identifice.

Paradoxal, dar daca organizatiile religioase solicita sa fie anulat orice numar de identificare la perfectarea buletinului sau pasaportului, atunci eu chiar sunt pentru ca statul sa calculeze si sa identifice fiecare diabetic. In acest sens, un lucru foarte necesar si destul de ieftin este prezenta la fiecare diabetic a unui carnet.

De cand am fost diagnosticat in 2006, am primit un carnet de diabetic, intocmit tocmai in perioada sovietica. Deoarece este emis de un stat inexistent si nu are o varianta engleza, carnetul dat nu-mi usureaza cu nimic calatoriile in strainatate, atunci cand trebuie sa iau insulina cu mine in avion.

In plus, faptul ca nu am un carnet de diabetic, care sa fie conform cu cerintele zilei de azi, ma face vulnerabil atunci cand merg peste hotare. Ca si orice diabetic cunosc ce inseamna coma hipoglicemica si consecintele care apar atunci cand aceasta nu este diagnosticata la timp si corect.

long time

S-a scurs ceva timp de cand nu am mai dat pe aici. Demult am observat ca inspiratia imi vine mai ales la ora 5 dimineata, atunci cand luna nu a apus dar nici soarele nu a rasarit. Se pare ca geneza inspiratiei este legata de alte geneze. La fel cum universul a aparut sau a fost creat de cineva sau de ceva tocmai in momentul cand nu era nici intuneric nici lumina, la fel si inspiratia apare atunci si daca scapi trendul atunci la revedere draga creator.

Acum scriu niste franturi pe care cu greu mi le mai reamintesc la cate ore 5 si dimineti am avut. Spre deosebire de lunile precedente am accelerat putin lecturarea unor carti de fictiune. Se mai trezeste sporadic dragul de lecturi pe care il aveam in adolescenta, atunci cand ma “ispraveam” cu cartile in cateva ore, si acest lucru nu ma impiedica sa retin cu lux de amanunte niste detalii aparent lipsite de impirtanta.

Cea mai recenta carte, “Belyie Odezhdy” de Vladimir Dudintsev. Aveam cartea de zeci de ani. Statea in dulap alaturi de alte carti din perioada sovietica. Ca orice tanar al tranzitiei ma abtineam sa ma uit prin aceasta “creatura totalitara” sub pretextul ca e o fosila comunista plina de chestii ideologice. Impresia mi-a fost stearsa atunci cand am luat cartea in mana. De la primele pagini, autorul a reusit sa-mi capteze atentia si ce e mai important a reusit sa-mi mentina atentia pe parcursul a celor peste 600 pagini.

Mai in gluma mai in serios, se pare ca Dudintsev le are cu “painea si cartofii.” Primul sau roman se numeste “Ne hlebom edinym” (in traducere libera ar suna cam “Nu numai de paine are nevoie omul.”) Urmatorul roman despre care scriu aici, s-ar traduce ca “Hainele albe”, dar de fapt intriga naratiunii tine de o echipa de biologi, care lupta pentru verticalitate stiintifica, intr-o epoca stalinista, care nu permitea prea mult loc de manvra.

Pe atunci, in a doua jumatate a anilor 40 ai secolului 20, in URSS era foarte influenta teoria lui Lysenko, care nega orice aluzie la genetica lui Mendel. Or, in roman se povesteste despre lupta unor biologi sovietici, care cu ajutorul teoriei lui Mendel descopera noi soiuri de cartofi. Dar lucrurile ar fi prea banale daca romanul ar fi fost doar despre cartofi. In URSS au existat o sumedenie de lucrari care promovau subiecte agricole si industriale.

Tractoare si masini agricole figurau nu doar in planurile cincinale dar si pe fetele de masa si pe covoarele sovietice. Pe langa cartofi, sau mai bine zis, prin biologia cartofilor, Dudintsev reuseste sa abordeze multiple probleme existentiale. Or, anume asta mi se pare o trasatura esentiala a unui scriitor bun: sa poti sa spui multe folosind mijloace putine.

zavodul (meditatii despre conditia clasei muncitoare)

Zavodul se inalta maiestuos

Udarnicii se apuca de naread

Zvenoul cel mai pasnic se aduna

Motorul se porneste neincetat

Zvacneste sherul cu putere

Stahanovistii s-au apucat varstos de treaba

In zare zvacneste ciocanul

O secera isi face aparitia

Zavkomul se intruneste in sedinta

Putiovka azi se imparteste

Udarnicii sunt primii la hodina

Zatoka ii cheama neincetat

Pe malul pitoresc al Cernomoriei

Vor apuca sa guste piva si crevetci.